Plin de lucruri pe care nu le-am cerut, dar pe care a trebuit să le duc.
2025 n-a fost blând cu mine. A venit fără avertisment și a apăsat exact unde durea mai tare. A fost anul în care s-au adunat prea multe pentru un singur suflet și anul în care am înțeles, definitiv, că viața nu te pregătește înainte să lovească, iar oamenii pot dispărea exact atunci când ai cea mai mare nevoie să rămână.
2025 a fost despre oameni care s-au schimbat, despre răni făcute gratuit, despre promisiuni rupte fără explicații. Despre zâmbete false și uși închise exact când aveam nevoie să se deschidă una. A fost despre nopți lungi, cu gânduri care nu te lasă să dormi, și despre zile în care am mers înainte nu pentru că aveam putere, ci pentru că nu-mi permiteam să mă opresc.
Și totuși, am mers mai departe. Cu durerea ținută în tăcere, cu credința slăbită, dar vie, și cu încăpățânarea aceea care apare atunci când nu mai ai nimic de demonstrat nimănui.
2025 m-a obosit. M-a golit pe alocuri. M-a forțat să renunț la iluzii.
Dar nu m-a doborât.
M-a învățat cine e lângă mine și cine era doar pe lângă mine. M-a învățat că liniștea nu vine din vorbe frumoase și că unele plecări sunt, oricât de dureroase, necesare.
Iar 2026 nu vine cu promisiuni mari și nici nu bate la ușă. Intră direct, pe același drum pe care am mers și până acum. Cu mai puțin zgomot, cu mai mult adevăr. Cu rugăciuni spuse în gând și cu o ambiție tăcută, care nu mai are nevoie să se explice.
Nu știu ce va aduce anul care vine, dar știu cine intră în el: un om mai lucid, mai vertical, mai greu de frânt. Un om care a învățat să meargă mai departe chiar și atunci când drumul e gol.
Unii vor pleca.
Alții vor rămâne.
Iar eu voi continua să merg.
