Cât de cruntă poate fi viața să dai ochii cu cineva drag, cu un om care timp de aproape zece ani a însemnat totul. Speranță, siguranță, ideea de „pentru totdeauna”, un ansamblu care părea perfect. Iar apoi, în urma unor schimbări radicale – influențate de vremuri tulburi, de ideologii noi, de așa-ziși psihologi ai anilor 2024–2025, care par să aibă răspuns la orice – totul începe să se destrame.
Să te întâlnești cu persoana dragă și să nu mai poți s-o privești în ochi fără să simți dezamăgire, tristețe și un gol greu de explicat. Să ai sentimentul că tot ce a fost frumos dispare într-o clipă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Atunci parcă ți se rupe ceva în interior și sufletul nu mai știe unde să se așeze.
Și totuși, vorba unor prieteni dragi mie, viața rămâne frumoasă cu bune și cu rele. Nu avem încotro decât să o acceptăm așa cum este și să mergem mai departe, cu speranță și cu gânduri pozitive, chiar și atunci când într-un singur an pierzi relații de cuplu, prietenii, repere. Pentru că, oricât de dur ar suna, uneori orice șut în fund este, de fapt, un pas înainte.
Privind în urmă, îmi dau seama că ani la rând am fugit de un inamic invizibil. Și, poate cel mai greu adevăr de acceptat, acel inamic eram chiar eu. Până în momentul în care am găsit o cameră interioară în sufletul meu – un spațiu de liniște care conturează propria mea eternitate.
Așa că rămâne un gând simplu, poate naiv, dar sincer:
să fim bine, ca să nu fim rău.